POEM
roxana maria cernea
„La un moment dat, se va vorbi despre noi,
despre copiii ai căror mame au rămas în umbră, dar ne-au împins în lumină.
Copiii ai căror mame nu au întâlnit vindecarea.
Despre copiii care au fost crescuți de mame, ce cunoșteau iubirea – pe- frânturi,
iar ei au învățat să se ridice și să se vindece fără a le arăta nimeni cum se face,
fără a ști că se poate,
și astfel, le-au crescut sori în inimi.
Venise vremea.
Ridicând din umbra rănilor, înalții copaci.
Atunci când peste generații,
mamele vindecate își vor mângăia seara pruncii cu iubire- fără- așteptări
și îi vor învăța cum să își crească sufletul;
le vor povesti despre noi,
copiii care au făcut un pas în afara rândului.
Care au sărit peste șabloane și au crescut în ei iubirea sinelui,
cât încă rădăcinile erau vii.
Copiii care au trăit în două timpuri, în două evuri, în umbră și lumină, înainte și după vindecare.
Noi suntem copiii care au rupt lanțul bagajelor cărate la piept, trimise de la mamă la mamă,
În trenul solitar.
Copiii care au simțit că e timpul schimbării,
găsind calea proprie, legănând în brațe strămoș cu strămoș,
…
căci rana dispare atunci când îți dorești,
iar vindecarea vine când simți că vrei să crești… „
